Stana de pe Valea Ciubotea este fix in poteca, exact cum „imi place mie”. Fiind in plin sezon, era chiar si animata. Facem o regrupare pentru intalnirea cu dulaii de la stana. Erau tolaniti la soare chiar in drumul nostru. Din socotelile noastre reiesea ca nu avem nici o sansa sa-i ocolim. Un cioban tanar, simpatic si vorbaret ne zareste din indepartare.
Se apropie agale de „bodyguarzii” turmei pentru a ne veni in intampinarea depasirii momentului critic. Ca sa fim si noi draguti facem conversatie in semn de multumire. Aflam ca isi astepta cu nerabdare sa-i vina inlocuitor la stana, pentru a putea pleca acasa. Fac cu randul, o luna da, o luna ba.
„Innebunesti daca stai toata vara. Mai te iei si tu in vorba cu turistii, ii mai aperi de caini. E unul, care rupe orice prinde, nu tine cont ca-i animal sau om”. A fost ultimul lucru pe care as fi vrut sa-l aud. Uneori nici nu stiu de ce ar fi bine sa-mi fie mai teama de un urs, sau de un dulau de la stana! Il intrebam si de urs. „Aproape in fiecare noapte ne-a dat tarcoale. Il speriem cu cainii si lumini.
Da da-l dracu, de cateva seri n-o mai venit! S-a intamplat sa trebuiasca sa recuperam oaia din gheare. Uneori se enerveaza si se da la tine”. Ideea era ca noi sa n-avem grija, ca „da-l dracu”, ursul vine la mancare serioasa, nu la o conserva.
De la stana mai aveam aproape o ora de mers pana-n Poiana Zanoaga, suficient cat sa mai prindem putina lumina pentru instalarea corturilor.
Imediat dupa Poiana Zanoaga am ajuns la refugiul Salvamont, care se pare ca era cu un foarte circuit inchis. Era dotat chiar si cu o bariera cu lacatel. Nu cumva sa se apropie vreun turist locul cu pricina. In schimb era aglomerat “de-ai casei”, rude, familie, prieteni, ca si cum locul era o pensiune privata. Consider ca genul acesta de locatii ar trebui sa fie mai primitoare pentru turisti si nu doar pentru cei mentionati mai sus, punand bariera dupa bariera.
Stim cu totii ca salvamontistii au un salariu de 2 lei, insa refugiul acesta si oamenii de acolo nu aveau aerul ca s-ar incadra in categoria aceasta. Daca se intampla sa beneficiem de fonduri europene macar atitudinea fata de turisti sa fie alta. Zic si eu. Poate gresesc, insa asa m-am simtit trecand p-acolo: un instrus.
La un km de Salvamont ne asteptau masinile. N-a mai trecut mult timp si intunericul si-a facut aparitia, dar nu inainte de instalarea corturilor. A urmat o masa copioasa deasupra cerului instelat, in lumina unui mic foc de tabara, suficient cat sa dea un farmec aparte poenii, aleasa ca loc de odihna pana a doua zi.
Ziua ce-a urmat a fost dedicata relaxarii totale, a vindecarii bataturilor de la picioare, a febrei musculare si nu in ultimul rand un racnet de revoltare impotriva caldurii. Asa ca ne-am indreptat rotile masinilor catre Lacul Pecineagu, unde n-am ezitat nici o clipa sa ne punem costumele de baie. Dumnezeule, ce senzatie! Rece si revigorant! Sa tot ai parte de momente din astea.
