Drumul forestier era mocirlos nevoie mare, iar salamandrele iesisera la plimbare. La fel si melcii. Apoi o turma de oi cu cei 7 caini si doi ciobani. Mereu am emotii la intalnirea cu cainii de la stana, incat exclamatia „Na, la oi!” ramane doar un nod in gat.
-Buna ziua! ma dau eu pe langa cioban.
-Buna ziua!
-Sunteti de la stana Zanoaga? Il intreb.
-Da.
-Si au mai ramas caini acolo? incerc eu sa ma asigur.
-„Nu. I-am luat pe toti cu noi”, si rasuflu usurata, de parca in tot Baiului doar ei aveau oi si caini.
Luam niste branza?
Nu dupa mult timp, iesim in platou iar vremea este minunata. Norii se joaca de-a v-ati ascunselea. Este o explozie de vegetatie pe platou si miroase atat de bine, a proaspat, a flori, a verde. Este plin de flori de toate felurile, de toate culorile, cu tot felul de miresme.
In splendoarea asta ne asezam la o degustare. In zare se vede Vf. Sorica Nu este foarte departe. O sa ajungem intr-o clipita. Mai lung pare traseul prin padure.
In timp ce mancam trec pe langa noi unii cu ATV-ul. Nu avem incotro si suportam poluarea. Ne uitam dupa ei cum se fataie de colo-colo pe toata creasta, nehotarandu-se parca incotro sa o ia.
Ne continuam drumul pe culmea Zamora, de unde avem o panorama grozava. Asistam la spectacolul de nori. Deschiderea de pe culme ma ajuta sa-mi dau seama ca sunt oi, caini si ciobani peste tot, asa ca devin putin nelinistita. Stau cu urechile ciulite precum un iepure. Cred ca pe munte mi se intensifica toate simturile.
Ma minunez cat de relaxati sunt baietii. Fara frica, domne, fara frica! Ii invidiez. N-au observat ca am trecut pe langa niste caini la doar cativa metri ei, nici latratul unui alt caine care rupt de turma, in recunoastere, ne-am simtit reciproc. A scos un latrat scurt apoi si-a luat talpasita, ca sa ne astepte cu gasca lui la cotitura.
Pe culmea Urechea, ne apropiem de cainii pe care ii ochisem de ceva vreme. Incerc sa-i conving pe baieti sa o luam pe curba de nivel, ca sa-i ocolim. Nu vor. Ne apropiem de ei si seful haitei da tonul.
Era cainele alb care fusese la plimbare, in recunoastere. Ne punem cu betele in garda si se linistesc repede. Am avut noroc. N-au fost asa fiorosi.
Intre timp au mai trecut si niste motociclisti. Mai lipsea sa apara o masina, ca un biciclist l-am vazut la telegondola.
Dupa ce scapam si de caini si de motociclisti si de ATV-isiti, ma relaxez atat de tare incat observ ca sunt inconjurata de narcise. Erau rasfirate, din loc in loc pe toata culmea. Nu-mi venea sa cred! Bucurie maxima. Am simtit-o ca pe-o rasplata, ca n-am reusit sa ajung pe Valea Rea, la poiana cu narcise.
Se pare ca cineva acolo sus ma iubeste, sau muntele ma iubeste, pentru ca ziua asta s-a dovedit perfecta. Nici cald, nici frig, nici ploaie, dimpotriva. Multe flori. Furtuna era deja de domeniul trecutului, o fantezie care nu stiu cine a inventat-o.
La ora 13.00 eram deja pe Vf. Sorica. Ce devreme! Nu-mi venea sa cred ca tura noastra o sa se termine in curand. Mai tragem un pic de timp si facem un popas in minunatia asta de natura.
In jur de 13.30 o luam din loc pe Culmea Sorica, triunghi albastru.
Culmea Sorica
O portiune de traseu mai putin umblata, mai salbatica, cu o padure de foioase destul de deasa. Aici, cu ochii in patru, dupa urs, am zarit o caprioara. Baietii au ratat si asta.
In jur de ora 15.00 eram deja in Gara Azuga, de unde am luat trenul pana in Busteni sa ne recuperam masina.
Alte cateva poze pentru cei care nu au fost suficienti de determinati sa se trezeasca de dimineata ?
*am aflat de la Vraji ca motociclistii au poreclit masina “conserva”.
