Bumerangul este un instrument, de obicei confecționat din lemn, care poate fi lansat prin aruncare și îndreptat spre a lovi o țintă. Își are originea în armele primitive utilizate de australienii aborigeni la vânătoare și în război. Ma asez, linistita, asa cum imi este obiceiul, la masuta de scris. Povestea are un subiect experientiat chiar de mine. Asa cum sunt toate. Experienta m-a vizitat si nu sunt sigura ca i-am inteles sensul si scopul vizitei. Ma invita sa vad care este motivul real, motivul de sub “covor” si morala.
Ma retrag in mine, cu toate ale mele, respir adanc si intru in contact cu realitatea mea interioara. Ce mai este pe acolo? Simt bucurie, partea ei de seninatate-multe sunt asa cum imi doresc sa fie, simt si partea de extaz: o parte din mine sare intr-un picior de nerabdare pentru ce am descoperit ca pot sa fac… Increderea parca mi-a inundat sufletul: valuri-valuri de admiratie si acceptare…oameni pe care ma pot baza, parti din mine, persoane dragi care ma apara din diferite parti de lume, cu sau fara viata.
Surprinsa de ceea ce a venit, primesc uimita cum jocul meu a prins viata si cu interes urmaresc sa nu ma las distrasa nicio secunda, sa nu pierd niciun moment. Meditatia este si ea pe aici… vigilenta…ochiul neadormit, paznicul. Pe alocuri un pic de iritare, aprehensiune. Ma invit sa pun de-o parte toate celelalte, invitandu-le sa paraseasca un pic spatiul, si invit numai trairile care au legatura cu experienta-eveniment pe care vreau sa o descojesc.
O cuprind in mana, asa ca pe o leguma cu multe foite, ma angajez sa raman prezenta pana la miez. Nu stiu ce o sa urmeze, o sa raman ancorata, cu curiozitate si bunavointa o sa dau fiecare foita jos…sa ramana emotia pura si autentica. Ce face ca esti aici? Ce te aduce? Ce o sa aflu despre mine?
Foita dupa foita
Asta sunt eu: cu vise si dorinte, scop clar si obiective care sa muleaza din mers la el. Tehnica…
In timpul jocului, inceput spun eu corect, eram in aceeasi echipa cu evenimentul. Parea deschis, l-am simtit deschis, era sincer. A fost prietenos, m-am simt acceptata si primita in familie. Pentru mult timp am simtit placerea victimizarii si a neputintei. Era atat de bine sa fim mai multi. Stiam ca nu putem sa facem mai nimic, ca suntem mici si neputinciosi. Ca trebuie sa mergem pe liniile trasate, ca jocul are victime si agresori…si nu facem niciodata schimb de teren si de rol.
Am jucat asa un timp, ne era greu si ne plangeam unii la altii. Nu era o alta cale. Victimele eram noi si agresorii ei.
Pana intr-o zi cand evenimentul a primit o veste: exista posibilitatea sa fie facut capitan de echipa! Pentru asta trebuie sa adopte o atitudine, una pe care o stia foarte bine. Sa fie o victima si mai supusa, pe veci supusa atitudinii de sluga. Primind tricoul de capitan, primea sansa sa ramana acolo pana linge si ultimul dos. Dos plin de neadevar, minciuna si neputinta. Primea si sansa sa vada cum se distruge echipa lui. Putea sa asiste, cu atitudinea noua, cum membrii echipei erau atacati cu niste neadevaruri si cum el, anesteziat de puterea pe care o putea pierde, nu stia sa faca nimic. Pentru ca nu stia. Asta era motivul pentru care il alesesera: nu stia nimic, puteau sa-i introduca niste idei gata digerate. Era jucatorul perfect. Era alesul lor, nu era ales de noi si nici nu avea vreo dovada ca are competente…
Nu ma deranja, asta este o parte cu care am de lucru acum, nu m-am impacat cu ea, nu ma interesa pentru ca nu eram eu vizata la fault. Incercam sa-mi fac jocul cat mai bine si sa dau pase. Intr-o zi m-am gasit faultata rau, nici nu eram prezenta, nici nu ma anuntase nimeni ca are loc vreun meci. Se batuse si lovitura de pedeapsa. Am aflat ca: eu eram considerata din acel moment iesita din joc, dadusem un gol in poarta echipei adverse, cu piciorul colegului atacant. Eu ii ofeream pase…el le verifica. Daca nu era buna ma anunta, daca era inainta la atac. Asta a facut, dar nu acum. Acum nu jucasem.
Ma anunta ca este pregatit de gol, ca are mingea, ca pune piciorul si pe urma o sa bage mingea in poarta…in imaginatia lui. Facand toate lucrurile acestea, el pe ale lui, eu pe ale mele, m-a acuzat de furt…i-am luat piciorul si am dat gol cu el…in poarta adversa! Care este tragedia: agresorii erau condusi, capitanul isi putea pierde tricoul si sansa sa linga osul. Nu si-a tinut jucatorii in teren. Acestia au jucat si aproape ca au si castigat.
Aproape…am fost descalificata! Mi-am permis sa tin cu echipa mea si sa dau un gol pentru ei!
Rusine! Exista sansa sa nu mai fim victime asta nu se face! Trist. Colegul jucator si-a asumat vina: nu este el vinovat de gol. L-am mintit…eu joc de-adevaratelea si ca pasa era pasa… nu stia ce sa faca in postul acela!? Nu prea isi stia meseria. El nu era acolo sa verifice, era ca sa fie verificat.
Asta a inteles bietul meu capitan de echipa. Saracutul, asa il mintisera. Atat putuse el sa priceapa din marele scenariu care ii fusese descris. Isi luase langa el cativa jucatori, pe linia din fata- ca sa apere poarta…adversarului! Ne-a chemat la el si ne-a certat…rau. Ca ne-am permis sa-i deranjam pe agresori, ca nu se face. Ca trebuie sa plecam capul si fiecare are datoria la cate un autogol…sa le crestem stima de sine adversarilor.
Nimeni nu a vrut…si totusi au facut-o. Agresorii si-au castigat stima de sine…cu ajutorul nostru. Pentru ca nimeni nu a verificat ce s-a intamplat. Ca nimeni nu a cercetat ca nu am gresit ca le-am dat gol. Ca regulile jocului erau pentru ambele echipe: si noi avem dreptul sa castigam. Nimeni nu a verificat ca meciul nu a existat niciodata si ca ei au inventat partida ca sa ne vare si mai adanc in rolul de victime…si au reusit. Am jucat un joc imaginar, l-am castigat si acum ne simtim vinovati. Numai ca vinovatia este reala. Am fost descalificata si pentru ca mi-am permis sa ma trezesc din imaginar si pentru ca am incercat sa-i trezesc si pe ei…
Colegii jucatori si-au platit datoria: fiecare cate un autogol, doua, ca data viitoare sa nu mai indrazneasca sa se ridice in picioare. Altfel o sa piarda sansa sa mai joace…chiar si pe post de victime. Si totusi jocul este viata lor. Nu stiu ce sa faca daca nu mai joaca. Asa ca decat deloc, mai bine pe post de victime.
Nu sunt in masura sa judec. Nu evaluez si nu critic. Credeam si eu acelasi lucru…simteam.
Pana in acea zi cand mi-am permis sa spun ca nu este despre mine…si am castigat jocul, cu probe…din pacate credeam eu si pentru echipa mea. Capitanul de echipa mi-a explicat clar ca nu are ce sa caute un jucator curat si curajos in echipa lui.
Multumesc.
A fost ziua cand am iesit din rolul de victima
Am calatorit in mine si in toti cu care am luat contact, poate ceva sau cineva imi da un indiciu. …asta sa fie povestea, motivul real al aruncarii cu bumerangul!?
Toata framantarea mea, toata zbaterea mea interioara, are legatura cu iesirea din rolul de victima!? Multumirea ca am descoperit un om mic in rol de capitan de echipa? Ca nu sunt la fel, ca sunt puternica si stapana pe situatie? Ca nu sunt precum colegii mei de echipa… Sa stau putin cu senzatia aceasta.
Nu ma simt linistita, sunt inca agatata. Mintea imi este inca pe terenul de joc, senzatiile corporale au inca legatura cu jocul, imi simt picioarele cum alearga, imi simt colegii cum gafaie, ma simt pe mine transpirata; am inca imaginea capitanului de echipa langa agresori spunandu-le…nimic. Il vad cum nu ma apara, cum nu ne apara, cum da vina pe soarta si pe el! Cum se apara ca nu stie nimic. Mic!
Sunt plecata de ceva vreme, am inceput alt joc, alta partida si sunt inca acolo. Tot cred ca are legatura cu efortul depus. A aduce probe la masa verde, m-a secatuit, m-a lasat fara energie. Numai ca “apararea” de la masa verde s-a incheiat. Am castigat. Mi-au spus ca aveam dreptate. Eu am ajuns sa simt asta? Asta este intrebare pe care mi-ar placea sa o traiesc…mai ales raspunsul. Despre asta sa fie?
Sa fie in legatura cu experienta de a nu le cere despagubire, de a nu cere sa fie cunoscut scorul; sa-i fi cerut, la masa verde, capitanului de echipa sa-si ceara scuze sau sa-mi fi recunoscut golul, public? Sa ma vada ca pe ceva maret? Mare! Am aruncat bumerangul, si-a dus la indeplinire menirea, este timpul sa faca drumul inapoi…spre mine! L-am aruncat cu manie, cu dezgust, cu dispret, agresivitatea miscarii arata dezaprobarea situatiei create. L-am aruncat cat am putut de tare, parca cu teroare…eram atat de uimita de situatie, nu am vrut sa ma supun. Nu am vrut sa ma supun si am gasit puterea sa nu o fac!
El se intoarce, se intoarce la stapan, la mine! A facut o calatorie lunga. A rupt totul in jurul lui. Si-a facut treaba! Acum se intoarece…numai ca ce am pus acolo nu s-a descarcat complet. Am pus cat pentru toata viata mea…pentru prima si ultima batalie cu agresorii! Batalia vietii mele! Incep sa-l simt…este rece in jur, toate se misca, toate il asteapta cu incredere, cu interes. Cu frica! Cu vinovatie! Ce o sa aduca? Incep toate prin mine sa se ridice… Mai este ceva sub “covor”! Carapacea mea se deschide si imi ofera acces la ceva uluitor, multa informatie despre evenimentul-experienta. Despre ce a “ascuns” situatia…despre ce nu am fost pregatita sa vad!
Mi-e o frica teribila. Am dreptul? Este despre mine, despre ce am trait dar nu mai stiu ca am trait. Este departe de mine…este trecutul. Este acoperit cu mii de straturi. Aparari.
Reiau experienta. Ce a fost acolo, acolo in acest eveniment din viata mea? Ce face ca am pus atat de mult in aruncarea bumerangului? Ce a facut: teama, tristetea, mania, neincredere, acceptarea, resemnarea…ca as putea sa fiu la fel? Asta este!? Ca daca m-ar fi numit pe mine capitan de echipa nu as fi putut avea curaj sa fiu altfel? Ca nu mi-ar fi pasat, ca nu as fi vazut jucatorii de cat de de capitan sunt? Ca as fi acceptat sa tac si sa nu spun ca strategia este de a face un joc cat mai bun…pentru adversar? Raspunsul a venit. El vine intotdeauna, numai ca nu-l intelegem. Acum eu sunt capitan de echipa. M-au ales si am acceptat!
Meciul decisiv, finala. Intalnirea cu mine, cu laboratorul de sub “covor”. I-am dus pe jucatori pana aici, sunt multumita. Sunt atat de mandra de mine: unul nu mai poate alerga, unul are mainile rupte, un altul piciorul, nu au dormit, nu au mancat, tipa, urla de durere…imi spun sub toate formele posibile ca au nevoie de ingrijire, de atentie, de iubire…dar ce atata neputinta!
Imi stricati strategia! Liniste! Liniste! Liniste!Nu le spun gravitatea situatiei. Dupa ce terminam jocul avem timp sa intelegem ce a fost si sa oferim suport. Acum trebuie sa oferim spectacol…pentru cei din tribuna.
Incepem
Jucam bine, sunt un strateg exceptional. Jucatorii mei se inteleg din priviri. Pase, goluri, tribuna in delir. Eu stiu adevarul. Ceva se intampla cu mine. Nu ma pot aduna, ma simt presata si incep sa simt ceva: am in gura gust de vinovatie, mirosul durerii din teren este peste tot. Ce fac eu acum? Sunt atenta la emotii, la sentimente, la jucatori? Am de dus un meci la capat. Sunt capitan de echipa si trebuie sa ma tin de strategie.
Si nu ma tin! Inteleg totul si ies din rolul de agresor! Eram atat de aproape sa fac ce mi-au facut. Dar nu, eu stiu cum este sa fii in locul lor, condusi de un neispravit, mic, capitan de echipa. Eu stiu cum este sa-si imagineze cineva ca nu poti sa iesi si tu sa poti. Ca tu nu intelegi, dar tu intelegi, dureros de mult, tot. Mi-am dat seama ca jucatorii mei nu doresc sa le creaca stima de sine adversarilor, ci pe a lor. Mi-am dat seama ca ei simt ca merita si ca au dreptul sa castige. Ca sunt puternici! Ce minunata sunt! Ce puternica! Eu sunt altfel, fac total diferit intr-o situatie similara!
M-am intors cu fata la sponsori si le-am aratat degetul mijlociu…ha, ha. Nu am facut, nu am jucat planul! M-am trezit la timp, mai era, este, suficient timp ca sa castigam. Luati-va tricoul, eu tin cu dreptatea! Jucatorii mei castiga, tribuna afla adevarul. Plec.
Dar ce se ascunde aici? Ce sa fie? Morala!?
Victima nu mai este victima, constientizeaza in ce pozitie se afla si isi gaseste puterea. Se ridica in picioare, se scutura de pielea plina de bube si merge inainte. Pe parcursul vietii ei, inconstient, se agata de un rol de agresor ca sa reia povestea…invers. In rolul de agresor, ce sa vezi? Ea intra in contact cu ea, cand era victima, si nu agreseaza… Ceva mecanisme se pun in miscare si renunta sa agreseze! Se salveaza, salvand pe ceilalti.
Nu-i asa ca este minunat? Pe cat de complex, pe atat de simplu sau invers? Ganduri, ganduri, nici pic de emotie…si ce de durere. Unde este ea acum? Este in toata aceasta putere de a se scoate mereu din ceva… Se apropie de adevar! Sa intelegi la un alt nivel tot ce ai trait si ca este timpul sa te intorci in momentul acela, unde te-ai lasat…in asteptare. Ca tot ce simti este semnalul ca este timpul: ti-ai promis ca atunci cand o sa ai “putere” si vei fi “mare” te vei intoarce si vei avea grija de tine. Vei face dreptate
