Ziua 1 – traseu : Cota 1400 – Cabana Miorita – Cota 2000 – Valea Soarelui – Plaiul lui Pacala – Padina
Locul de intalnire a fost in Sinaia, la ora 9.00, intr-un local traditional de la baza telecabinei. In timp ce-mi savuram ceaiul si ma uitam la ceilalti participanti sositi incepusem sa ma intreb „Ce caut eu aici?”. Majoritatea pareau foarte bine pregatiti pentru ceea ce urma, iar eu doar sufleteste. Fetele, ca de obicei, erau in minoritate, cinci.
Cum cale de intoarcere nu a existat, am urcat cu masinile pana la cota 1400, unde am probat pentru prima data in viata mea clapari si schiuri de tura, inchiriate de la organizatori, ca de, noi nu aveam asemenea echipament. Daca nu se prindea febra?
Vremea se anunta frumoasa. Un februarie cu soare, cald si nu foarte multa zapada dar suficienta cat sa tarşâim schiurile dupa noi.
In ritmul si sfaturile lui Ciprian, da-i la deal, pana la Cabana Miorita, cu regretul ca n-am mai dat nici pe la sala si nici pe la munte, in ultima vreme, flexibilitate in articulatii ioc. Nu ma mir ca am ajuns aproape ultima la masa cu ciorba.
Pe toata portiunea de urcus, gandul fiecaruia a stat numai la bucuria momentului in care va trebui sa facem coborarea. Cu totii credeam ca urcusul este cel care ne da de furca, cand de fapt a fost invers.
Ajunsi la cota 2000, batea vantul nevoie mare, focile zburau in toate directiile, dar Ciprian a avut grija sa ne explice cum sta treaba, cum sa le strangem intr-un mod cat mai corect, avand in vedere conditiile vitrege, si sa le bagam undeva la caldurica, ca sa nu inghete.
Prima coborare a fost pe Valea Soarelui, floare la ureche, fiind partie amenajata. Apoi a mai urmat un pus foci, da jos foci pana am ajuns in valea Izvorul Dorului, urmand apoi un urcus usor pana in Saua Laptici.
Ne apropiem vertiginos de momentul coborarii, in timp ce soarele incepe,usor, usor, sa se faca nevazut.
Ne dam jos focile pentru coborarea mult asteptata
Incepem coborarea intr-un mod timid
Plaiul lui Pacala, cu toate ca cica ar fi portiunea cea mai usoara de coborare din zona, pentru un schi de tura, noua ne-a dat cea mai mare bataie de cap. Se inserase, apoi s-a intunecat de-a binelea, iar noi incepatori timizi, unii nu atat de priceputi in schiul alpin, apoi zapada pretentioasa, putina pe alocuri, inghetata la suprafata si moale dedesubt, cerand o tehnica de abordare mai delicata, n-am facut decat sa jucam un HOPA-MITICA cade-n fund si se ridica.
Si-n intunericul noptii nu puteai vedea decat luminite de frontale ca niste licurici, dispersate dintr-un loc in altul si un Lolu strigand „HAIDETI oameni buni, HAIDETI !” . Si daca aveai nenorocul sa cazi, te afundai atat de mult in zapada incat cu greu te mai puneai la loc pe schiuri.
Ne zbateam ca pestii pe uscat, ca niste mormoloci chinuiti, lesinati de oboseala, de atata trînta, nu stiam cum sa facem sa ajungem mai repede. Eu una, recunosc, la un moment dat am cazut si m-am afundat atat de mult in zapada incat am crezut ca acolo intepenesc si nimeni in jurul meu, multi erau cu mult in spate iar altii in fata, incat in asemenea situatii primul la care ma gandesc este Mos Martin, iar eu insecta din panza cu paianjen.
Dupa ce m-am ridicat si m-am proptit in bete, simteam ca ma lasa puterile, era deja prea mult pentru o zi. Parca as fi vrut sa dorm, dar m-am uitat la cerul instelat, am tras o data aer adanc in piept si am luat-o iar din loc.
In jurul orei 20.00, am ajuns la Centrul National Salvamont Padina, dupa o tura de aproximativ 9 ore. Acolo ne astepta mancarica calda, un pat la care cred ca deja visa toata lumea, dar nu inainte sa participam la vizionarea unor documentare si discutii teoretice despre schiul de tura, in timp ce ochii abia ii mai puteam tine deschisi cu scobitorile.
A fost o zi minunata, frumoasa dar si grea, cu multe provocari. O zi in care nu toti au reusit sa scape nevatamati. Doua din fete accidentandu-se la genunchi, nu ceva grav, dar suficient cat una din ele sa nu mai vrea sa participe la urmatoarele zile, iar a doua a mai participat doar o zi, dupa care a renuntat si ea din cauza durerilor.
Ziua 2 – Cabana Padina – Saua Batrana -Varful Tatarul – Cabana Padina
A doua zi s-a anuntat a fi una mult mai usoara din punct de vedere al duratei, cu urcare in Vf. Tataru, legati in coarda, cu traversarea unor pasaje mai dificile, apoi cu o coborare din varf, unde eu am avut niste ezitari, fiind o coborare destul de abrupta.
Desi efortul din ziua precedenta isi spunea cuvantul, ne-am bucurat din plin de peisaje spectaculoase.
Am pus in practica intr-un mod distractiv aspecte de nivologie (structuri ale zăpezii, forme de avalanşe, căutare în avalanşe). Ne-am impartit in echipe si am simulat o situatie de avalansa. O joaca in zapada nu strica niciodata.
A doua zi s-a sfarsit in jurul orei 16.00. A fost destul de evident ca Ciprian nu a vrut sa ne mai puna in dificultate si am ajuns repede la ciorba, acolo unde mie mi-a stat gandul mai tot timpul, probabil din cauza frigului.
Ziua 3 – Cabana Padina – Babele – Piatra Arsa – Vf. Furnica – Cota 2000- Cota 1400
Toate cele 3 zile de curs au fost minunate. Vremea a tinut cu noi, doar ca oboseala s-a acumulat pas cu pas, iar ultima zi pentru mine a fost mai mult un chin.
Ziua a treia, pur si simplu nu mi-o mai doream. Cauza nu era faptul ca nu-mi placea schiul de tura sau ceea ce invatasem, ci efortul fizic pentru care nu eram pregatita. Ma simteam sleita de puteri, din 5 fete ramasesem doar 3. Trebuia sa tin pasul cu ceilalti, ma simteam demoralizata, claparii incepusera sa ma roada, iar asta era groaznic. Nici nu stiu cand si cum am ajuns dintr-un punct in altul. Cred ca mi-am miscat picioarele din inertie, fara sa mai schitez vreun zambet. Ciprian ne-ar fi vrut veseli, dar eu nu puteam sa am decat o fata plouata si aproape ca imi era ciuda pe mine.
Ajunsi in zona Babele ne-am pus din nou focile si am alunecat frumos catre Piatra Arsa.
La un moment dat una din fete m-a facut atenta la culorile cerului, un fel de apus „Uite ce frumos!” zise ea de colo, la care eu cred ca am schitat o grimasa. Se pare ca unii stateau mult mai bine cu moralul decat mine.
Vantul batea aprig, se lasase frigul iar in fata noastra se vedea semet Varful Furnica. Mi-am zic „Fuck, p-aici trebuie sa urcam?” Nu mai stiam ce sa-mi zic in gand de incurajare, sa rezist si acestui ultim efort, iar Ciprian n-a ales calea cea mai usora, pentru ca altfel ce-am fi invatat? Nimic. Iar zapada era inghetata bocna, virajele greu de facut, vantul batea din fata, cat pe ce sa cazi pe spate la vale. Iar eu am oroare de cazaturi, mai ales cand vad abruptul sub mine. Ramasesem aproape ultima, Ciprian tipa la mine sa merg mai repede, ca ceilalti ma asteptau in frig iar stresul si-a spus cuvantul. Ajunsesem la faza aia in care sa zic „ Doamne daca ma ajuti sa trec si peste asta, promit ca….”.
Pe Vf. Furnica. Moment delicat
Dupa Vf. Furnica, ne-am impartit in 2 grupe: grupa 1 pe care Ciprian o considera mai avansata au coborat pe Carp (partie neagra) si grupa 2 mai putin experimentata care a coborat pe Drumul de Vara (partie rosie) de la cota 2000 la cota 1400. Ambele coborari au fost cu dificultati pentru ca nu mai era zapada, decat gheata, un fel de patinoar.
Ajunsi la masini am zis „Slava Domnului, am facut-o si p-asta!”
Marturisesc, ca in anul ce a urmat, am urcat din nou Vf. Furnica tot pe schiuri de tura si nu mi s-a mai parut la fel de dificil, asta poate si pentru ca eram mult mai odihnita, vremea mai buna, experienta acumulata, d-astea.
Ce am invatat in 3 zile la un curs de schi de tura pentru incepatori:
- mersul pe schiuri de tură
- traversarea unei pante
- alunecări şi oprirea în alunecare
- virajul prin săritură
- amaraje
- derapajul lateral pe o pantă abruptă, asigurat în coardă
- mersul pe schiuri de tură legat în coardă
- aspecte de nivologie (structuri ale zăpezii, forme de avalanşe, căutare în avalanşe)
Concluzie de final
Daca unii dintre noi nu au avut nivelul de schi alpin pe care il impunea cursul, acesta se datoreaza faptului ca participantii nu au stiut cum sa-si evalueze nivelul de schi alpin vizavi de schiul de tura si in acelasi timp nu au stiut nici ce inseamna cu adevarat un schi de tura.
Cu siguranta prezentul atelier de schi de tura i-a lamurit pe toti, astfel incat sa stie ficare ce sa faca mai departe, cel putin eu.
In sezonul de schi urmator, impreuna cu Ionut, mi-am cumparat schiuri de tura second-hand de la Monteo si am aplicat in mare parte ceea ce am invatat, prin ture proprii. La fel si ceilalti. In turele proprii este mult mai fain, pentru ca nu te mai alearga nimeni, nu te mai stresezi ca te asteapta altii in frig sau ca trebuie sa-i astepti tu pe altii. Ideal este sa gasesti parteneri de tura care sa mearga in aproximativ acelasi ritm cu tine. Eu si cu Ionut suntem norocosi pentru ca suntem la fel de „lenesi”.
Daca o sa se mai organizeze acest curs de schi de tura, il recomand oricui vrea sa invete. Noi nu am putut iesi decat in castig de cauza.
