Din Poiana Gaura mai urcam circa 20 min, pe firul vaii, pana la intersectia indicatorului cu marcaj punct rosu spre Cascada Moara Dracului, pentru care ne abatem de la traseu doar 130m, in deliciul celor curajosi si caliti de a face o baie nud in ochiul de apa al cascadei, suficient de adanc cat sa-ti ajunga pana la barbie.
Timpul petrecut la cascada ne revigoreaza pentru urmatoarea urcare mai serioasa pe Valea Gaura, dar nu pentru mult timp, pentru ca dam de un minicanion splendid, care cerea sa fie explorat, chit ca nu ne ieseau la socoteala orele ramase pentru a sfarsi tura pe lumina .
Trecem si de minicanion, iar Iri gaseste niste flori de colt, ca apoi sa iesim intr-o caldare glaciara paradisiaca, o incantare a ochiului, inconjurata de pereti abrupti si impodobita de vegetatie, unde va trebui sa vorbesti in soapta daca nu vrei sa te auda vecinul.
Un loc ideal pentru campat. Deja erau vreo 2-3 corturi instalate si cu un mic ceaun in pregatire. Ne-am gandit ca pentru data viitoare, sa facem un mic efort in plus si sa caram corturile, macar pana aici. Eu una, aici as fi ramas, n-as mai fi plecat sa continui nici un traseu.
In urma relatarilor de pana acum, as putea spune ca toata frumusetea traseului incepe abia din Poiana Gaura, iar in aceasta caldare glaciara, explodeaza in admiratie.
Branduse imprastiate peste tot
Continuam traseul printre stanci si ajungem la portiunea de traseu cu cele cateva cabluri si o saritoare de 15 m. Parcurgerea lor nu prezinta dificultati pentru cei cu rau de inaltime ci doar un efort sustinut. In rest o incantare continuua pentru admirat imprejurimile.
Urmarim poteca printre bolovani si flori, ba albe, galbene sau albastre, incepem sa ne ”rupem” in poze si in curand, fara sa ne dam seama, ajungem in marea deschidere a Vaii Gaura. De aici, pe o vreme cu vizibilitate excelenta puteam zarii indepartare Cabana Omu, fara probleme.
Brandusele ne urmaresc la tot pasul
Renuntam la ideea de a mai urca pana la cabana, suntem prea lesinati si stam prost cu timpul, asa ca ca urcam direct pana in Saua Hornurilor, ca apoi sa o dam la vale pe Clincea.
Din Saua Hornurilor parcurgem o mica portiune de creasta. Avem parte de cateva puncte de belvedere, ba spre Malaiesti, ba spre Lacul Tiganesti, ba spre Turnurile Tiganesti si ne abtinem cu greu sa nu ne oprim pentru cate o fotografie.
Daca urcusul a fost cum a fost, nici coborarea pe Valea Ciubotea nu s-a lasat mai prejos. Din amintirile lui Iri ar fi trebuit sa ajungem cat mai curand la un drum forestier insa poteca a fost la fel de abrupta pana in Poiana Zanoaga, unde unul din noi a avut ideea geniala sa incepem sa mergem cu spatele, in felul acesta diminuam cu mult suferinta degetelor de la picioare si a bataturilor.
